Logodnei buzelor noastre.

Sa fii pescarusul ce-si lasa aripa sa caute

Zbor spre pieptul meu.

Sa fii izvorul din dimineata de bine

A sufletului meu.

Sa fii dorinta si minune,

Sa fii lupta si implinire,

Sa fii mare si cer,

Sa fii speranta si culoare,

Sa fii zare de vis si plutire,

Sa fii senin si iubire…

Sa fii noaptea de vara ce aduna

In stele parfum de piersica.

Sa fii ploaia de flori ce alunga

Setea nestavilita de absolut.

Sa fii valul ce primeste ideea de infinit

Trimis de marea din mine.

Sa fii mereu un nou inceput

De dragoste si infinit langa mine.

Sa fii fantana cu apa sfintita

De buzele mele.

Sa fii mereu alegerea pura

Alegerea facuta de mine.

Sa fii aripile mele si sufletul meu,

Sa fii in mine si despre mine,

Sa fii vorbe si soapte,

Sa fii fum si eter,

Sa fii totul si nimic,

Sa fii eu si suflet,

Sa fii noi si impreuna,

Sa fii copil si iubita!

Ce vreau insa sa stabilim concret si punctual, fara a face prea mare tambalau, mie nu-mi place, deci, nu-mi place domne, comuna aia de-i zice oras, Piip-era domne. Deci, nu, intelEEEGI? Pentru ca Dji Dji asa, care este, ar trebui sa ramana uite ce e…citesc acum din ziarul financiar in care scrie negru pe alb “Omul de afaceri George Becali”…pai cum  domne om de afaceri…? pai? Interlopul ala? Care sechestreaza? Bai baa, ma-ntelegi, pai bha hahalero bhaaa, tu hesti hoier bai Dji Dji, n-ai domne treaba!

Vezi, asta ma streseaza, deci eu nu, chiar nu as putea sa traiesc in acelasi cartier cu Dji Dji. Nu frate, ca n-am chef sa-l chem la mine, sa ne-mprietenim si d-astea. Nu, deci numai eu pot sa ma joc pe Wii. Nu vreau sa bem bere, nu vreau sa facem gratare, nu merge, ma-ntelegi?

Ocazional mai am si bancuri bune, de pilda atunci cand dau imagini de pe youtube. In rest, incerc sa dau cat mai bine impresia ca schimb cate ceva in tara asta, cat sa intre verdele-n buzunar, ca nu pot sa fiu niciodata indeajuns de adevarat sa o ard ca Gheorge…cum care? Gheorghe!

Si pentru ca pielea mea alba sa fie acoperita

Va spun clar si raspicat ca

Orice asemanare cu persoane reale este strict intamplatoare, acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare…have a nice day

There’s something wrong with me.

What?

I’m a bad person.

De ce spun asta? Pentru ca nu m-am tinut de promisiuni. Pentru ca am spus ceva si mi-am dorit ceva, dar actiunile mele erau in contradictoriu si cum bine zicea el Christian Bale, nu ceea ce spun, ci ceea ce fac ma defineste.

Ma simt fals. Nu simt ca mai sunt eu in nimic din ceea ce fac, nu ma regasesc in nimic. Nu pot sa-mi pun gandurile si prioritatile in ordine sa exist. Mi-e foarte greu sa fiu coerent. Mi-e foarte greu sa traiesc in societate. Ma simt singur si urasc asta. M-a prins din urma timpul pe care l-am pierdut si m-a afundat in cacat. Si te-am tras dupa mine.

Cred cu tarie ca dovezi de afectiune si iubire mai mari decat cele pe care tu mi le-ai facut nu erau posibile. Cred ca m-ai tratat cu o bunatate rar intalnita. Cred ca de la mine ai invatat doar cum sa plangi. Cred ca nu voi fi niciodata indeajuns de bun pentru noi. Cred ca ma pierd, sau poate e doar o impresie: m-am pierdut de mult si acum imi dau seama.

De cand ma stiu am fost cu un pas in urma tuturor, inclusiv in urma ta. Rareori ajung sa fac lucrurile care mi le propun. Nu reusesc sa ma ridic deasupra padurii in care sunt si sa vad unde e iesirea. Cel mai grav e ca nu reusesc sa mai simt nimic, nu ma fascineaza nimic, nu ma incanta nimic, nu mai tresar, nu mai vibrez, uit lucruri marunte de pe o zi pe alta, vad cum pe zi ce trece ma pierd pe mine din ce in ce mai mult. Imi place doar nu si nimic. Cred ca sunt depresiv.

Da, mi-am dorit cu tot ce aveam sa pot sa te iubesc asa cum voiai si cum era normal. Nu am reusit si n-o sa-mi iert niciodata asta. Nu mi-ai cerut mult, doar sa te iubesc si sa ma comport ca atare. Am fost de multe ori indiferent, am fost un prost si nu pot sa-mi iert asta. Mama spunea vezi ca fata asta tine foarte mult la tine, vezi ca nu te comporti cum trebuie cu ea si eu ziceam din coltu gurii da mama, lasa ca stiu eu mai bine.

Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Nu stiu de unde a venit declinul si am inceput sa ma comport ca un apucat cu tine. Ai renuntat la prea multe pentru promisiunile mele desarte. N-am fost in stare sa te fac fericita (si implicit nici pe mine), desi mi-am dorit asta mai mult ca orice. Si ce doare cel mai tare e ca nu reusesc sa inteleg de ce dracului trebuie sa fiu asa? De ce-mi place sa ma chinui (si sa te chinui), de ce imi place sa-mi dau singur in cap…N-am fost ‘treaz’ de prea multe dati si am ajuns acum sa vad cum stiu prea putine despre tine. Nu stiu cum sau ce sa vorbesc cu tine, nu stiu cum sa te fac sa razi, nu stiu cum sa te ating, nu stiu sa te tin de mana sau sa te iau in brate.

Cred ca trec printr-o criza. De fapt nu, cu siguranta trec printr-o criza, oricat de melodramatic ar suna. Ceea ce e cel mai enervant este ca prelungesc criza asta la nesfarsit. Ambitie zero, incredere zero si tot asa. Tot trec dintr-un cacat mai mare intr-unul si mai mare parca intentionat. Nu-mi inteleg dorinta de a ma face sa ma simt nefericit. Vreau sa ma bucur si eu de soare, de dimineatza linistita in care canta pasarile si vin copii la scoala. Si ma scol si ma uit pe geam si nu simt nimic. Nu vibrez. Vreau sa vibrez, dar nu se intampla asta. Si-apoi plang, imi plang de mila, ce copil mare si inapt sunt.

Nu stiu cum sa-mi scot mainile si sa ma trag in sus sa ma fac bine. Imi vine sa ma bag in pat, sa ma fac mic, sa-mi trag perna si patura peste cap si sa dorm.

Esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in viata asta. Iarta-ma ca te-am invatat sa plangi. Iarta-ma ca ti-am dat sperante pe care apoi le-am inselat. Iarta-ma ca sunt slab. Iarta-ma ca n-am fost tare. Iarta-ma ca te iubesc schilod. Iarta-ma ca nu ti-am fost stalp de sprijin. Iarta-ma nu ti-am vorbit. Iarta-ma ca te-am invartit.

Trebuie sa ma regasesc si sa fiu decis, sa stiu ce sa vreau si cum sa vreau, sa stiu cum sa fiu si sa pot sa simt. Nu-ti cer sa ma astepti, as cere prea mult. Imi doresc, din toata inima, sa fii fericita si minunata, asa cum erai inainte si sa ma cunosti.

Cu bine,

Romica

Din tipat noaptea se face zi
Pentru lacrima inimii mele
Acoperita doar de buzele tale
Sa ii fie culcus
Si dor
Si impacare
In taina nestiuta
A cercului nostru sfant.

Puzderie de umbre, lumini si caldura
Pe cerul nostru albastru
Vad fluturi si insecte
E plin de umbre, lumini si caldura

M-am facut intr-un mare hal in 20 de minute, dupa 3 beri. Impreuna cu +1 eram fix la intrare, unde Liviu si Paul radeau de mama focului. Ii stiam pe amandoi, dar niciodata n-am stat la palavre. Nici la Plump, nici la Marika, nici la Ellen, niciodata. Tre sa-mi pierd virginitatea asta seara. Am luat aparatul foto si am zis ca o voi arde jurnaliceste, documentand fiecare zambet si sticla sparta.

Ne-am hlizit la piti, le-am facut de cacao, am facut poze cu gagica de la Tillate, ne-am pictat pe fata cu bratarile fosforescente, am depanat amintiri si am realizat ca avem prea multe cunostinte in comun. Mergem la party in Kristal de zici ca da cineva petrecere acasa: suntem numai noi intre noi si ne recunoastem din priviri. Zaha a facut prostia de a-si linge cotul si Paul a explodat intr-un ras isteric. Apoi cauta lume cu care sa faca pariu pe 100 de coco ca insotitorul meu poate sa-si linga cotul si nimeni din Fabrica nu mai putea face asta.

Daca Liviu ar fi primit premiu pt cel mai bun blog s-ar fi dus pe scena si ar fi urlat la camera “SUNT IN ULTIMU HAAAAL!!!! MAMA, TE IUBESC!!” si atat.

HI-Q erau infecti. Noi eram divini. Probabil d-aia se facuse card in jurul nostru.

Am iesit afara si-am ascultat radio Gherilla. Lui Paul nu-i place sa asculte radio, asa ca a ramas inauntru.

Am intrat si am luat bere, iarasi bere, multa bere, vulgar de multa bere.

Ursus e tare.

Bai, acum imi place si mie berea!

Mai linge-ti cotul traiti-ar ce-ai pe casa! … IA UITE-L MAAA!! BA, tu esti bun de luat acasa!!!

Am facut-o si pe asta. Aveau mancare de la KFC, rece de 3 ore care a fost gustoasa, desi cartofii ziceai ca-s facuti din carton umed.

Ne-am giftuit, ne-am spalat pe maini, am mai luat niste bere.

Muzica proasta, Zoso care se dadea in stamba, nici nu-l cunosc, dar mi-a devenit antipatic imediat ce a stat in spatele meu la bar. Cata suferinta intr-un sigur om. Dar hai sa nu judec dupa aparente, oricat ar fi ele de patrunzatoare.

Ne-am intalnit cu prea multa lume. Imi plac petrecerile unde nu cunosc pe nimeni, sa ma pierd in multime.

S-au dat premiile.

Pe cat de naspa au fost HI-Q, p-atat de cool a fost Cabral. Iar Cabral nu e cool de obicei. Respect!

Cand s-a terminat berea am plecat si noi, cu tot cu cardurile sutite.

Bai, poti sa conduci?

Ce-ai ma, esti nebun? Asta e un sofer extraordinar!

Frateee, pune niste muzica!

Hai ca te sparg cu niste dnb acu.

Portbagajul duduia la 2 noaptea pe strazile pustii si eu ma chinuiam sa aleg banda buna din cele 20 pe care le vedeam in fata.

Am scapat si de data asta…

Asa ca iata-ma aici, Xulescu, Cutarica, vecinu’ de la trei, gata sa-ti impuie capu cu elucubratii pe care nici macar nu ti le-ai dorit. Cam asa functioneaza trucul asta fantastic al scrierii/citirii. Se scrie, de regula, pentru a se impuia capula altor indivizi cu tot felul de cuvinte, care mai de care mai descriptive pentru abisalele ganduri ale celui care le scrie. Asa ca sa o luam de la inceput ca asa-i frumos intotdeauna sa incepi, chiar daca incepi cu sfarsitul. De la radiatia de fond de la inceputul timpurilor, Evolutia a generat particulele elementare; de la particulele elementare, Ea a dat nastere mai intai atomilor mai mici, apoi celor mai mari si tot asa ca un fractal si-a facut de cap, generand moleculele, mai intai simple si apoi din ce in ce mai complexe; iar apoi, pentru ca deh, mutumirea vine greu, Evolutia mai toarna o ceasca de ceai si invarte plictisita lichidul in cana, dand nastere la o pseudo-dezordine in ordinea mondiala. Asta se cheama actul sacru al creatiei, Ea lucrand intr-un mod asa de frumos si criptic incat omului ii place sa echiteze (neintelegand de altfel ce se petrece intr-adevar) tot amalgamul asta ca fiind “materia vie”, din care, in sfarsit (in sfarsit?), Evolutia a ajuns sa ne creeze. Dar nu taticule, nu s-a oprit acolo, la acei homo neandertalo-erectus care ascuteau pietrele prin caverne si prajeau creierii animalelor la foc. Nu. S-a dus mai departe, continuandu-si magistrala opera de dezbinare universala, jucandu-se cu creierii lor, facandu-i mai complecsi si mai mari si mai cate si mai cate, dand nastere astfel la acel lucru insolubil si indigerabil pe care ei il numesc (din lene sau tampenie) cultura omeneasca. Si in acest foarte ciudat secol in care traim, Evolutia (cine dracu altcineva?) a creat, printre alte “lucruri”, acel soi neobisnuit de literatura careia eu, din comoditate sau prostie, ii spun literatura SF. In realitate nici macar nu-i un gen literar propiu-zis. Este, din prostie, lene sau prea multe ganduri, o atitudine de gandire, o “fotografie” daca vreti, a lumii ce urmeaza sa apara intr-un univers neparalel si totusi atat de perpendicular cu al nostru incat e cerc. La drept vorbind, cuvantul “Evolutie” pe care l-am folosit sa descriu acel criptic si misterios proces, neinteles din lene sau comoditate, care a adus atata complexitate in Univers, inseamna, luat in sine, foarte putin. E tot o fotografie care nu exista propiu-zis si totusi exista incontestabil. La fel ca literatura SF-ul.

Cert este ca dupa un anumit principiu amandoua exista si sunt reale, judecand cum au evoluat lucrurile pana acum. Si totusi ce importanta are cum au evoluat sau cine le-a facut si de ce? Hai sa va distrati si sa etichetati, sa dormiti si sa visati, ca doar la asta sunteti buni, nu? Etichetati “Evolutie”…important e sa va amintiti ca e vorba doar de o eticheta.

Without music, life is a silent journey through a desert. Music is the vernacular of the human soul. Music isn’t just learning notes and playing them, you learn notes to play to the music of your soul. Music is what oozes through my veins at all times, music is the fuel that drives my existance, music is where energy collides into some kind of spiritual matter that shatters every barrier, every law of this Universe. I find and lose myself in music; in it I find peace and joy and happyness. And sorrow and regret and melancholy. Such a blizzard of feelings that sometimes strikes me so hard that I can barely breathe. Music is my Nirvana, my heaven and my hell. Every heartbeat is part of the tempo of my life, my every step is but a note in my existence’s symphony, my body is the orchestra and my mind the conductor.

What’s the use of living if I can’t hear? You know how it feels to love a piece of music so fucking much that your chest hurts when you’re deprived of it. You know how you jump up and down and crank the volume up when your favorite song plays on the radio. You know how dance and freak out when you’re alone in your bedroom, pretending to be the lead singer when you think no one’s watching. And you know you can’t sing for shit.

My hands burn when I can’t play my guitar, my vocal chords stop speaking when I can’t sing, my whole body shatters if I am deprived of music. I am a musician and as such, a part of music and it is part of me. I cannot imagine life without it. The vibrations on the air are the breath of God speaking to man’s soul. Music is the language of God. We musicians are as close to God as man can be. We hear his voice, we read his lips, we give birth to the children of God, who sing his praise. That’s what musicians are. And that alone is worth dying for, ’cause what’s the point in living if you can’t feel alive?

There are letters and make-up,
And the mountains are between us.
Closed files, sad windows,
And she’ll never come back again…

At the dawn of absolute winter,
Kiss my eyes and forehead bitter.
And then submerge and be forgotten,
With the dawn of a new season.

At the sound of the words she falls into infinity’s arms. Memories past return with wild hastiness, a mixture of feelings scrambles her brain. She cannot help winding in tune with the music. So relaxing, so clam, so perfect…as is he. His words are a thousand arms, hugging her at once, a thousand lips kissing hers, a thousand souls merging with hers. It feels unbearable, yet she welcomes the feeling, embraces it, and ultimately becomes it. She lights up a cigarette. The smoke goes in, filling the lungs and clouding her mind. She tastes the tobacco’s sweetness, lets it linger inside her chest. I feel nothing and everything. I love him. This is what it feels like…does he know? She stares at the boy next to her, playing his guitar and singing what she feels is a song made for them.

And I can’t say anything
Into infinity you go
Farewell or so-long
You shine, only not,
To our good-bye…

She lies still, devouring every note with her very soul. She becomes the lyrics. His voice is that of destiny, speaking implacable. She hums in tune, letting go of everything, surrendering her entire being to him.

Why should I say good-bye?
There’s no reason for it.
“Good-bye” asks for its rights.
I’ve lost you for eternity.
And from me to you
My words will turn to ice
How to call you, I don’t even know
My love, my lost, my life…

She stands up from the chair and puts her forehead against his, noses touch, lips just an inch away. I love you, she whispers. He gently strokes his hand in her hair, driving it away from her face and stares at her. I know…, he replies and pulls her closer. A kiss…of ice and flame, of myth and reality, of lust and love. Silence fades. Only their love remains. Eyes wide shut. Lips, hands, bodies, minds, souls, they all merge. Like a river it flows, their kiss, streaming into the horizon, defatigable, to where the sea ends. They stand with arms tightly around each-other: a mixture of flesh and spirit, sharing a pair of lives. She lays her head in his lap. Where the sea ends are her lips, delicate and pale. In the light of the fire, tears begin to shine softly, waking the dryness of his eyes. He kisses her again. Luminous beings are we, she says. …not this crude matter, he answers and gently touches her body: soft, warm, peach-colored. Everything I’ve ever done, I did it for you, he gently whispers and kisses her forehead. Anything that might be special in me…is you. Just the words she wanted to hear. I need you to complete me… She feels restored and looks into his eyes once more. Now, filled with tears, they seem to brighten. They’re no longer cold and dark. No, she replies. You need to complete me… She takes her soul and buries it in his. He closes his eyes, void of all but love for her, embracing her spirit with his.

Now, where there were two, is only one.

Sa spal vasele, sa pun gaz in bricheta Zippo care a ramas (pt a cata oara!?!) goala, sa-mi calc camasa, sa conduc, sa lucrez (la dracu, de ce nu m-au invatat ai mei sa fur!?!), sa dau examene, sa-mi inec matricea neuronala, sa ma duc in a 5-a dimensiune…sa nu intarzii si de data asta.

Diminetile imi sunt marcate aceeasi himera. Cand aprind lumina, o mana apare de sus si-mi lasa un bulgare de nisip in palma. Nisipul, incontestabil ascultator, cade si se imprastie pe podea. Si toata ziua car bulgarele asta imaginar cu mine, pe care-l verific regulat (sunt obsedat sa stiu cat e ceasul). Cateodata nispul cade mai incet, de obicei, cand vine uichdend-ul. Cateodata imi doresc ca mana sa apara din nou, sa-mi dea un nou bulgare. Cred ca pentru asta s-a inventat cafeaua & co. Dar nu tine.

Bulgarele nu are decat 24 de ore. Orice secunda in plus, o platesti carnal.

Dar unde, unde sa le bagi pe toate? Unde poti sa controlezi ce intra in sistem, cand vrei atat de mult?

Hai, am ajuns la nivelul 2, tine-te. It’s going to be a bumpy ride, sonny Jim!